ARTUR BĂDIȚA

S-a născut în 26 aprilie 1951, la Polovragi, loc binecuvântat de Dumnezeu pe acest pământ, cu oameni prietenoși care-ti dau binețe și toate la locul lor, încât ai impresia că timpul s-a oprit în loc și te duci cu gândul că te afli într-un colț de rai, pe care Domnul l-a dărui pământenilor. Să fie aproape de munte și cer, de mănăstirea care l-a avut ”oaspete” pe Tudor Vladimirescu, peștera care i-a fost ascunzătoare zeului dacilor, Zalmoxis. Aproape de Oborul Jidovilor, unde niște uriași (spune legenda), jidovii, își adăposteau animalele la lăsatul întunericului, lângă cele două fortificații, Cetățuia și Crucea lui Ursache. Toate ascultând, fără încetare, prăvălirea Oltețului.

Poetul a păstrat în suflet satul, muntele, cerul albastru. În satul lui, ”centrul lumii era muntele”. Cerul este aici întotdeauna mai jos, încât oierul îl atinge cu pălăria. Este ca și când ai vedea cerul din cer (Artur Bădița - ”Elogiul muntelui”, în Gorjul literar, Tg-Jiu, nov. 1983). De la sătenii din Polovragi a învățat ce este măreția omului de munte: ”Mai știu de la ei și alte legi înțelepte și dure, care le permit să se adapteze, cât mai bine cu putință, la regulile devenirii: nici mai repede, nici mai încet, ca anotimpurile, cum și calcanul pe fundul mării poate deveni spirală, iar omul, pasăre, care e timpul focului și al pământului (...) (Ibidem)

Părinții lui Artur Bădița, ca toți oamenii locului, au avut o viață dură, acest model învățându-l și el: ”Este ca și cum l-aș rememora pe tatăl meu din copilărie, când zăpada atingea înălțimea, omului, iar el mergea cu picioarele goale și tăia lemne în pădure și-l urmăream după petele de sânge scurs numai din tălpi. De atunci munte miroase întotdeauna a suflet de om!” (Elogiul muntelui). Textul este în fapt elogiul adus sătenilor, sufletului lor: ” Femeile din satul meu țeseau cămăși din inul și cânepa oazelor din câmpie pe care le strângeau scribii lumii. În timp de război, manuscrisele erau ascunse ca și armele, pe munte sau îngropate, iar în timp de pace erau răsfățate ca și copii neamului. Pe unele manuscrise se pot vedea și azi urme de sânge. Cu cât mai aproape de munte, cu atât mai real! Aici bisericile sunt joase, aproape fără turle, cu aceeași înălțime ca și casele, nimic care să dea strălucire divinității. Singura divinitate este muntele”. Aici s-a născut Artur, aici a copilărit, de aici a plecat să învețe carte, aici s-a întors de fiecare dată, cu izbândă, în satul mult prea drag sufletului său.

A învățat în școala din sat, întotdeauna printre primii, fiind remarcat și îndemnat cu pricepere de învățătorul Ion Cojocaru, un gorjean inimos care le-a insuflat elevilor săi dragostea de meleagurile natale, de semenii săi și de învățătură. Acolo a luat ființă sufletul de poet al lui Artur, care, cred că a și rămas așa de atunci până la sfârșit...

În gimnaziu a avut norocul să se întâlnească cu profesorii de elită de acum patruzeci de ani. Numele lor nu se pot uita niciodată: Constantin Mesteacăn, Maria Mesteacăn, Ion Mosăilescu, Ion Popescu,... Liceul Novaci i-a scos în cale pe cei 2 corifei ai limbii române: Sabin Popescu și Dumitru-Nicu Popescu, exemple demne de urmat.

Artur Bădița alege Facultatea de Limbă și Literatură Română, Universitatea București, mediu în care acumulează o bogată culturală și deprinde tainele scrisului.

Desăvârșirea pregătirii profesionale și-a făcut-o sub serioasa îndrumare a aleșilor profesori: Șerban Cioculescu, Alexandru Piru, Matei Călinescu, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maria Manoliu-Manea, Valeria Guțu-Romalo, Grigore Brâncuși, Ion Diaconescu, Emil Coteanu,... Ce fericire să faci cunoștință, prin cărțile lor (care se citeau numai noaptea), cu Emil Cioran, Constantin Noica, Lucian Blaga, Al. Philippide, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic (...)

Absolvă facultatea în 1975, se întoarce acasă, profesor pentru puțină vreme, dar se dedică poeziei, lucrând la Centrul de Îndrumare al Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Gorj.

Este apreciat pentru versurile sale obținând în 1977 premiul pentru poezie al revistei ”Luceafărul”. Fusese remarcat într-o ședință de lucru a cenaclului amintitei publicații, de către Dinu Flămând, Dan Cristea, Nicolae Dragoș, Ion Stratan, Mihai Coman, Doina Uricariu, Artur Silvestri.

Dinu Flămând l-a definit drept ”Deschis și necomplexat, cu o metaforă proaspătă și cu unele noi, netocite”, iar Dan Cristea ca pe un ”poet excelent, impresionant, cu multă finețe de spirit, cultură poetică, știință a construcției” (Gorjeanul, 24 oct. 1997, p. 7)

Artur Bădița era de o blândețe fermecătoare și naivă, dar cu o rezervă ascunsă de energie creatoare, inepuizabilă. Scrisul său este un fel de mecanism care percepea viața de deasupra și o interpreta după pofta inimii, cu o liberă fantezie. Poet sincer, scria despre ”viața trăită”, înzestrat cu o admirabilă stăruință, încoronat de ursitoare cu talentul turnării în cuvânt a înțelepciunii.

Poetul trăiește, pe lângă momentul privilegiat al existenței sale, o existență de flux și reflux. Este marcat de două eșecuri pe linie profesională, dar și familială, trăia la un moment dat, conștiința apăsătoare a unei incurabile boli, descoperite întâmplător. Îndrăgostit de viață, sensibil, optimist a sfârșit izolându-se în durere. Și acum puternic, a dat cu tifla singurătății, făcând pentru semenii săi, (prin poezie, creație) o scară spre Cer.

Oamenii ca el sunt asemenea unui acoperiș de casă pentru ceilalți, îndepărtând furtunile și relele ce se abat prin lume, fericiți aceia care au știut să-l crească și să-l îngrijească. Era prietenos, s-a bucurat până la sfârșit de înconjurul unor oameni adevărați cu care a împărtășit, în nopțile târzii, ”taine reciproce”.

Dar... timpul n-a mai avut răbdare, plecând dintre noi în 28 septembrie 1997, (fiindu-i aproape, totuși, frumoasa lui soție, Nușa, și cei doi băieți, Codruț și Răzvan), întorcându-se acolo de unde a plecat, în Polovragi, lângă părinți, moși și strămoși și puțin mai târziu, având aceeași soartă, fratele său, Constantin.

Artur Bădița a colaborat la multe ziare și reviste, centrale și locale: ”Luceafărul”, ”Ramuri”, ”Amfiteatru”, ”Viața Românească”, ”Tribuna”, ”Columna”, ”Gazeta Gorjului”, almanahul ”Ramuri”, ”Gorjul literar”, ”Hiperion”.

Rămâne cunoscut prin două volume de versuri. Cu prima carte a debutat editorial la treizeci de ani – ”În această ordine exist” (1981), poate mult prea târziu, dacă ne gândim la talentul său, iar cea de a doua – ”Viața de rezervă” (1986), publicate la ”Scrisul Românesc”.

Poetul știe să exploateze funcțiile limbajului artistic, preocupat de momentul creației, de menirea geniilor pe pământ. Versuri remarcabile cu imagini de mare plasticitate și acuitate senzorială: ”Poem al poetului despre poem”, ”O parte a poetului în limb”, Dintr-un limbaj în altul”, Aspra corvoadă a poeziei”, ”Seara poetul...”, ”Poem”, ”Studiez un posibil mesaj”.

Iată, după Artur Bădița, rolul poetului, statura lui:

”Un poet nu se naște pentru a fi văzut

Un poet răzbate prin zăpezi

ca un crivăț de noapte

peste orașe de sticlă

aproape tot mai aproape acolo unde ești

așază jertfa sa cu trup de aur

un poet nu se naște pentru a fi văzut,

..........................................................

(Poem al poetului despre poem, din vol. În această ordine exist)

Citind acest poem ne întrebăm cât își mai aparținea poetul sieși? Dar... mai contează? Actul creației este greu, nemilos.

..........................................................

Trebuie să fie așa

Trebuia să înduri Creația

Ca să vorbești cu pietrele...

Vântul izbește cocorii

În cărarea ta fragedă de copil

Ei rămân suverani

Câini fideli ai Muntelui de pământ

Trebuia să te aprinzi, tu

La întâia batere a vântului din nord

Trebuia să aștepți a treia zi

Până cad ninsorile peste noi... ”

(O parte a poetului în limb, din vol. În această ordine exist)

Nu este la îndemâna oricui să creeze, să fie poet; este o ”aspră corvoadă”, de care trebuie să fie conștient, puternic, capabil să-și asume riscul: ”Nu doresc nimănui/ aspra corvoadă a poeziei/ Toți sunt liberi să-și desferece craniul/ dacă presimt/ marea albastră care urlă în el... (...)”(”Aspra corvoadă a poeziei”, vol. În această ordine exist).

În poezia lui Artur Bădița găsim sentimente curate, reale, trăiri sincere (”Turnir în dreapta focului”, ”În acest final de septembrie”, ”Înainte așteaptă o frază”, ”A nu explica, a nu povesti nimic”, ” Să pot intra în poem”, ” Un foc bun”, ” Lui Cezar Ivănescu”, ”Ești altă formă a trupului meu”).

Motivele principale ale poeziei sunt natura, viața, dragostea, timpul, marea, pădurea, obsedanții ani ai copilăriei.

În volumul ”Viața de rezervă”, locul principal îl ocupă focul, pentru a exprima o filosofie despre viață și frumos, despre lumină și întuneric, somn și moarte, trecut și tinerețe, despre dragoste. Poetul, spre deosebire de omul de rând (prin poezie , care este în fond descoperire și expresie a ritmului vital) are două vieți: cea reală, de trăit și cea de rezervă.  Pentru poet importantă este cea de-a doua, în care prezența ființei este numai poetică: ”(...) Trandafirii minții/ corup acest trup aprins./ Zorile nu admit duplicitatea./Ninge./ Dincolo de acest poem ești tu” (”Poem”, din vol. Viața de rezervă).

Ajunge la ”O descoperire decisivă”, care este însăși definiția poeziei; poezii prezentate ele însele ca metafore poetice devenind o veritabilă ”ars poetica” în poemul ”Să nu inventăm cetatea poetului”, din vol. Viața de rezervă. Cu acest volum găsim un veac maturizat, un poet stăpân pe arta sa poetică, studiind posibilul limbaj al sentimentului  groazei. Artur Bădița rămâne între tinerii poeți ai anului 80, care și-a dorit o altă abordare a discursului poetic.

  (Întocmit de Ileana Burlica și Daniela Cherecheș) 

Visitors Counter

498154
TodayToday514
YesterdayYesterday1155
This_WeekThis_Week370
This_MonthThis_Month23467
All_DaysAll_Days498154
Top